Pe vremea când steaua puternicului imperiu ottoman începea sã apunã, în manualele de istorie turceşti îşi fãcea apariţia un om înconjurat deun respect aproape religios, pânã în ziua de astãzi, Kemal Atatürk.
Bizanţ, Constantinopol şi Istambul – trei denumiri ale aceluiaşi oraş. Situat în Cornul de Aur, Istambul a fost în antichitate centru comercial, apoi capitalã plinã de fast a Imperiului Roman de Rãsãrit, pentru ca, în1453, sã cadã în mâinile turcilor otomani. Timp de câteva secole„stãpânii porţilor”, cum erau denumiţi otomanii, au controlat teritorii întinse din Europa şi dinAfrica de Nord. Însã la începutul secolului XX, puterea acestora a început sã decadã. Pe atunci, se vorbea despre „organismul bolnav din strâmtoarea Bosfor”.
Dupã înfrângerea Turciei în primul Rãzboi Mondial, tineriiofiţeri l-au detronat pe sultan, ceea ce acondus la sfârşitul Imperiului Otoman. Printre ofiţeri, s-a remarcat un om considerat pânã în prezent erou naţional:Mustafa Kemal, numit Atatürk („pãrintele turcilor”). El a alungat din ţarã trupele de ocupaţie greceşti şi le-a redat turcilor mândria naţionalã. Reformele sale, în prezent cunoscute sub denumirea de „kemalism”, au avut repercusiuni uriaşe: Atatürk a înlocuit scrierea arabã cu alfabetul latin, a separate biserica de stat şi a introdus noi coduri de drept civil, penal şi comercial. El a fost adeptul modernizãrii Turciei dupã modelul ţãrilor occidentale.
Istambul, cel mai mare oraş al Turciei, nu mai emanã, în aceeaşi mãsurã ca altãdatã, un farmec oriental: şi-au fãcut apariţia aici clãdiri de birouri, şosele şi complexe hoteliere, care nu se deosebesc cu nimic de cele din metropolele occidentale. La periferiile Istambulului principala problemã socialã a ţãrii devine vizibilã: migraţia populaţiei de la sate. La marginile oraşului trãiesc 500.000 de venetici din Anatolia.
Pentru mulţi dintre ei, popasul în Istambul este doar o etapã intermediarã a cãlãtoriei mult visate spre Germania şi spre alte ţãri vestice bogate. Mai ales generaţiile tinere pãrãsesc, fãrã pãrere de rãu, regiunile estice ale ţãrii, unde viaţa se scurge de veacuri guvernatã de reguli implacabile. Situaţia este similarã în vestul Turciei, în Anatolia. De acest fapt se conving turcii care revin în ţarã dupã ani îndelungaţi petrecuţi în strãinãtate,unde au muncit din greu pe post de„gastarbeiter”. „Resocializarea” acestora ridicã adesea probleme deoarece la sate domnesc obiceiuri tradiţionale, inalterabile. Aici, copiii turcilor reîntorşi din Germania sunt consideraţi „lipsiţi de moralitate”.
