În “Preţuieşte viaţa”, un volum care, deşi nu e autobiografic, conţine o serie de mărturii personale, Andreea vorbeşte despre cele două sarcini pe care nu le-a putut duce la bun sfârşit înainte de a deveni mama superbei sale fetiţe, Violeta. Libertatea a intrat în posesia unor fragmente pe care le-a publicat!
Lucram la ştiri, când, într-o dimineaţă, mi s-a făcut rău. Cu o oră mai devreme făcusem sport. Nimic nou, efortul obişnuit de fiecare zi. Durerea a venit ca din senin, ca un cuţit împlântat în stomac. Apoi, o mână nevăzută a tras cuţitul în jos. Eram năucită, nu aveam nici o explicaţie. Puteam să merg, să vorbesc, ba chiar reuşeam să păcălesc durerea, găsind o poziţie comodă şi rămânând aşa, cuminte, fără să mă clintesc. Or, eu nu prea puteam să stau. Aveam o responsabilitate: seara, trebuia să aduc veşti în casele a milioane de oameni. (…)
Avea un litru de sânge în abdomen
Imediat ce m-a examinat, medicul s-a adresat asistentelor: “Pregătiţi sala de operaţie. Urgent”. Am îngheţat. Nu înţelegeam nimic. Încâlceam vorbele şi, cumva, încercam să trag de timp: “Dar, staţi puţin… domnule doctor… e grav, chiar nu putem amâna?”
“Aveţi un litru de sânge în abdomen. Socotiţi dumneavoastră dacă e grav sau ba. În maximum o jumătate de oră trebuie să fiţi pe masa de operaţie.” “Şi dacă nu?!”, am zis eu, de colo, încercând să-mi adun ultimele fărâme de curaj. “Dacă nu… muriţi, domnişoară. Dar dacă da, mai aveţi cel puţin 50 la sută şanse să fiţi pe viitor mamă. Nu neglijaţi această şansă”.
Îl priveam… fără cuvinte. Nu auzisem în viaţa mea de sarcină extrauterină. Eram însărcinată?! Ba nu… fusesem însărcinată?! Eram şi nu eram, totodată?!? În neştiinţa mea, sărisem etape. Adăpostisem un firicel de viaţă şi acum îl pierdeam. Stăteam faţă în faţă cu acest deznodământ şi simţeam, ca într-un film derulat invers, cum mă ajung din urmă trăiri pierdute. Numai că toate aveau un gust amar acum…
(Câţiva ani mai târziu – n.r.)
Chiar de ziua mea, eram pe masa de operaţie şi, pentru prima oară după foarte mulţi ani, simţeam frica. Verdictul medicului nu era nou, dar mai dureros ca niciodată: sarcină extrauterină. În minutele următoare, şansele mele de a fi mamă atârnau de hazard, ca la ruleta rusească, totul depindea de un singur amănunt: pe care parte s-a dezvoltat sarcina, cea sănătoasă sau cea ciuntită în urmă cu ani. Nu-mi găseam liniştea şi mintea mea derula la nesfârşit: “şi dacă e pe partea sănătoasă, bisturiul îmi va reteza, odată cu ea, şi ultima şansă”.
