Gândul şi fuga … de singurătate

Singurătatea… întotdeuna am fugit de acest sentiment! Mi-e frică să îmi aud respiraţia şi gândurile, să nu am cui să împărtăşesc trăirile, tristeţea, zâmbetele şi dorinţele cele mai ascunse.

Închisă între patru pereţi mintea îmi zburdă, iar ideile parcă curg. Una câte una dau năvală şi pe lângă singurătate încep să simt şi neputinţa. Cu ochii în lacrimi mă gândesc să o iau de la capăt. Dar, care-i capătul? De unde să încep?

Cu toţii am trecut prin astfel de momente de singurătate, iar unii dintre noi nici nu vor să şi le amintească. Trec peste ele şi îşi impun să uite. Unii se afundă în singurătate pentru că au fost răniţi într-o relaţie anterioară, iar alţii ajung să o simtă fără să vrea.

Cunosc femei care au ajuns singure fără să îşi dorească acest lucru, dar există şi oameni care s-au obişnuit să trăiască în singurătate. Oameni care au uitat să zâmbească, care au uitat cum e să ai alături un suflet care te face să zâmbeşti, chiar şi fără motiv, şi îţi şterge lacrimile fără nici un interes.

Am ajuns să preferăm prietenii „virtuali”, să legăm relaţii pe internet fără să ne dăm seama că ne izolăm şi mai mult. Relaţiile virtuale au devenit o normalitate.

Oare poţi simţii viaţa cu sufletul gol, alături de prieteni „online” care dispar la închiderea calculatorului? Poţi trăi fără o mâgâiere, o îmbrăţişare sau un simplu sărut? Eu una nu.